Mă tem de câini şi când dau din coadă

Mi-ar fi greu să-mi amintesc când am luat pentru prima oară contact cu sportul (şi prin “a lua contact cu sportul” înţeleg “a sta cu ochii holbaţi la un televizor pe care rulează imagini cu oameni care practică diverse sporturi”, pentru că eu una era cât pe-aci să rămân corigenta la educaţie fizică prin liceu, din cauza jalnicelor mele performanţe atletice). Cert e că primele mele amintiri cu sportul sunt legate de meciurile de box ale lui Feri Vaştag, de zâmbetul larg al patinatoarei Surya Bonaly şi de elveţianul Chapuisat, pentru al cărui nume, care mi se părea extrem de straniu, făcusem o mică obsesie pe la 7 ani.

De atunci şi până acum, am ajuns să dezvolt pasiuni mai mici sau mai mari pentru tot felul de sporturi şi sportulete, de la snooker la sărituri cu schiurile sau biatlon. E drept, nu prea ştiu eu ce-i cu fotbalul şi nu aş putea explica ce înseamnă ofsaid nici dacă viaţa mea ar depinde de asta. Aş putea vorbi însă ore în şir despre Ronnie O’Sullivan, Thomas Morgenstern, Evgheni Plushenko sau Ole Einar Bjordalen. Chiar dacă habar n-am ce echipa conduce clasamentul în Liga I, ştiu că Bjorn Einar Romeron deţine recordul de lungime la zbor cu schiurile, ştiu că Jamie Burnett e primul jucător de snooker care a reuşit vreodată un break de 148 (sic) şi că Sven Hannwald e primul sportiv din istorie care a câştigat toate cele patru etape ale Turneului celor patru trambuline.

Sportul meu preferat e însă patinajul artistic şi aş putea vorbi la nesfârşit despre triplu axel, cvadruplu toe-loop, spirala morţii şi pirueta Biellmann,  despre coregrafii şi interpretări, despre cum se punctează secvenţele de paşi şi tranziţiile dintre elemente şi  despre Stephane Lambiel, cel mai mare patinator de la facerea lumii încoace. Tata îmi spunea odată că obsesia mea pentru sportul ăsta nu se poate explica decât prin faptul că, probabil, într-o viaţă anterioară am fost patinatoare. În timp ce mama, care ignoră cu desavarire faptul că sunt bâlbâita şi vorbesc cu viteza unui TGV, mă vede suflându-le postul de comentator de patinaj unora că Yvonne Ghiţă sau Alina Alexoi.

Adevărul e că, pentru mine, priceperea, dar mai ales implicarea, comentatorilor  e extrem de importantă pentru a-mi stârni interesul pentru un anume sport. Preferatul meu e, şi o spun fără urmă de ironie, Sorin Hobana, maestrul clişeelor, care pare predestinat pentru a comenta  sărituri cu schiurile. Se implică atât de mult, încât ai zice că nu comentează dintr-o cămăruţă din sediul Eurosport România, ci chiar de la Planica, Obersdorf sau Garmisch Partenkirchen, fix de sub ochii unor “icari moderni” ca Mustaţa Zburătoare, Morgi sau Simi, aşa cum îi alinta el pe Adam Malysz, Thomas Morgenstern şi Simon Ammann.  Comentaiile lui duduie de patimă, dar sunt pline de clişee şi sună mereu la fel:  “Săritorul Cutare se desprinde cu nu-stiu-câti kilometri pe oră de masa trambulinei şi se duuuuuuuuuuuuceeeeeeee….. Ei,  da! Aterizează de partea corectă a liniei albe care marchează cei 120 de metri ai punctului de construcţie a trambulinei! Antrenorul Săritorului Cutare zâmbeşte satisfăcut, are şi de ce.”

Ce mă atrage la sport? Nu ştiu. În mod  clar nu patosul lui Hobana şi nici măcar piruetele pe care le face Patinatorul Lambiel. Sigur, aş putea apela la răspunsul de manual şi să invoc beneficiile sportului pentru sănătate sau să spun că performanţele sportivilor mă inspiră să apreciez corectitudinea şi fairplay-ul şi mă stimulează să muncesc din greu pentru a ajunge departe. Ca de pildă, nu ar fi frumos să câştig un Pulitzer şi să-i mulţumesc în discurs lui Chapuisat,  pentru că m-a motivat? Dar, mai degrabă, cred că mă fascinează ideea de competiţie, de confruntare, de învingători şi învinşi, de dramatism, de imprevizibil, de fericire şi frustare. E o luptă la care eu, alegându-mi preferaţi, capăt dreptul de a participa. Pot ofta cu obidă şi necaz când îmi pică în nas Patinatorul Lambiel şi  pot să ţopăi de bucurie la break-urile maxime ale vreunui snookerist.  Asemenea lui Hobana, din faţa televizorului meu cu diagonală de 35 de centrimetri mă simt  ca la Crucible sau  ca pe cine ştie ce patinoar olimpic. Poate că sună exagerat de dramatic, dar cred că îmi place sportul pentru că îi permite uneia ca mine, care are are o existenţă banală, să asiste la performanţele extraordinare ale altora.

Şi poate că e simplist, dar cred că regulile sunt cele care stimulează sportivii să atingă performante extraordinare. Nu ştiu în ce măsură penalizarea ofasaidului stimulează performanţa, dar ştiu că dacă regulile patinajului nu ar spune clar că patinatorii trebuie să sară de nu-stiu-câte ori,  să facă piruete şi  să aibă secvenţe de paşi, sportul ăsta ar fi mult mai plictisitor şi mai că aş prefera să-mi scriu disertaţia decât să ma uit la el. Asa că pomenit fie în veci numele celui care a inventat regulile!

[Asemenea postarilor precedente, si textul asta a fost scris, sub un alt titlu, pentru facultate, la cursul de Jurnalism Sportiv :)]

Advertisements

Comments on: "De ce-i place Anei sportul. Sau despre Sorin Hobana, Chapuisat si Lambiel" (4)

  1. Asa da! mi-a placut foarte mult acest post! Si sunt total de acord in ceea ce-l priveste pe Hobana. E tatal lor!

  2. Hi, iti propun sa scrii un post despre sariturile de la patinaj artistic pentru ca eu nu pot sa fac diferenta intre ele :D. Nu imi dau seama care este diferenta dintre un axel si un toe-loop…

    • Nici eu nu imi pot sa seama care e diferenta dintre ele…iar pe net sunt explicatii prea ciudate.
      grozav articol btw

  3. Stauffenberg said:

    :))))))) Hobana e printre cei mai penibili “comentatori” din cati exista in Romania. Daca s-ar abtine macar o data la concursurile de sarituri sa repete “Icarii moderni”, “vantul de portanta care sufla din fata”, “partea corecta a liniei”, “V-ul Boklov” si altele, care nu-mi mai vin acum in minte, as fi fericit. Noroc ca formatul digital imi permite sa aleg comentariul in limba engleza. S-o agita el ca un c*i intr-o caldare, dar asta nu-l face mai interesant sau mai inteligent. In mod incredibil, individul asta tip “profesionist de TVR” are si fani. Trist, dar asta e nivelul comentatorilor din Romania, de unde sa cunoasca publicul altceva, nu?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: