Mă tem de câini şi când dau din coadă

I, the Highlander

Fiecare zi e o noua aventura, zice cliseul. Pentru Ana, fiecare sfert de ora e o noua aventura, pentru ca nu se stie niciodata ce apocaliptice provocari imi va fi dat sa traiesc. Practic, de fiecare data cand ies din casa mi se intampla ceva de Discovery vrednic. Uneori, ma ratacesc si ajung in locuri din Bucuresti pe care nici insusi ciobanul Bucur nu cred ca le-ar cunoaste. Alteori, ma impiedic in mijlocul strazii si ma plimb prin oras rupta si sangeranda. Alteori, ma intalnesc cu haite infometate de caini al caror ultimate goal este sa ma digere. Alteori, ma calca masini. Oh yeah, welcome to my life.

Faptul ca scap vie si nevatamata din toate uriasele incercari la care ma supune destinul nu poate avea decat doua explicatii:

a) sunt varianta din Rahova a Highlander-ului
b) am o misiune ultra mega importanta pe Pamant

Sa vedem, deci, doar doua exemple, aleatorii, de uriase incercari.

1. Moartea prin pogo

Eu sunt un om batran: peste un an, malefica varsta de 25 de ani ma va apuca in ghearele ei. E o realitate cruda, cu care incerc sa ma impac. Necazul e insa altul- creierul meu se crede inca adolescent si nu pricepe si pace ca sunt aproape de varsta senectutii. Motiv pentru care, in ciuda deceniilor acumulate, Ana nu sta acasa sa croseteze, ci se baga ca musca in lapte in tot felul de activitati dedicate unora care au pe jumatate anii ei.

Asa a ajuns sarmana la un concert al unei trupe de pustani, ai carei membri sunt (aproape toti) cu 7 ani mai tineri decat ea. Si nici macar nu prea exagerez cand spun ca, cu un minim efort, le-as fi putut fi mama la cel putin un sfert dintre pustii din asistenta. Ma rog, toate bune si frumoase, muzica nu cunoaste varsta bla bla bla. Dar nici nu incepe bine concertul, ca se petrece ceva la care naiva Ana nu se astepta in vecii vecilor. De fapt, sarmana nici macar nu si-a putut da seama ce, fir-ar sa fie, se petrece. Tot ce stia era ca, in jurul ei, zeci de elevi sareau ca apucatii unii intr-altii, avand, pare-se, ca tel suprem, acela de a se dezintegra reciproc. Mi-am dat seama atunci ca nu mai e cale de scapare, ca in clubul Fire de pe strada Gabroveni numarul 12 or sa-mi ramana oscioarele.

Ei, dar cum sunt un Highlander care are o misiune ultra mega importanta pe Pamant, am scapat vie si vatamata numai psihic. Un om marinimos a facut milostenie cu mine si m-a tras intr-un colt ferit, unde am putut sa-mi ling ranile psihice in tihna. Astfel, am trait suficient cat sa aflu ca atrocele ritual la care asistasem se numeste pogo. In veci sa nu mai aud de dumnealui.

2. Moartea prin sfartecat de catre caini

Ana in real life vs. Ana in ochii cainilor

Eu si cainii vagabonzi nu prea ne avem la inima. Nu mi-o luati in nume de rau, dar eu nu pot avea incredere intr-o fiinta dotata cu colti din plin si ratiune din parti.

De cateva luni insa, antipatia mea pentru maidanezi s-a preschimbat in groaza. De cand s-a intamplat aia, ma gandesc la orice caine fara stapan pe care il vad ca la un potential asasin.

Atunci cand s-a intamplat aia , Ana era, din niste motive lungi si plictisitoare, la capatul pamantului. Undeva la iesirea din Bucuresti, unde sunt numai fabrici, santiere si clanuri de caini cu care ar putea fi populate doua continente intregi. Bineinteles, ma ratacisem si nu stiam incotro s-o apuc ca sa ajung acolo unde imi propusesem. Nu eram ratacita de tot, eram chiar pe strada care trebuia, dar strada respectiva are o lungime cam cat din Rahova pana la Marele Canion.

Ei bine, cum mergeam eu asa catre Marele Canion, am dat cu ochii de un stimabil caine, care parea ca nu mai mancase cam de cand se batea Mihai Viteazul la Calugareni. Not a pretty sight. Totusi, am tras adanc aer in piept si am hotarat sa trec mai departe ca si cum pe lume nu ar exista nici macar notiunea de caine, daramite un ditamai maidanezul care se uita la mine cu pofta, de zici ca eram Crispy Strips.

Ca prin minune, cainele m-a lasat in pace dupa ce mi-a adresat cateva latraturi anemice. Drumul insa era departe de a se fi terminat. Nici nu mi-am tras bine sufletul, ca langa mine rasar vreo cinci caini care pareau ca abia ma asteptau. Latrau de rasuna pamantul. Cel putin unul dintre ei avea ochii rosi ca pixul meu de la Vanghelie. Un frate de-al lui m-a apucat sanatos de blugi.

Au urmat probabil cele mai intense secunde din viata mea. Am incercat sa merg mai departe, cu aratarile roind in jurul meu si latrand ca in iad. Avea loc urmatorul dialog:

Ana: Iubitilor, frumosilor, minunatilor, nu are mamica nimic sa va dea de mancare. [ A se citi: Spurcaciuni ordinare, nenorocitilor, asasini cu patru picioare, nu ma mancati!!!!!!!!!]
Caine 1: Ham ham ham! [A se citi: Fratilor, eu ii iau piciorul stang!]
Caine 2:Ham Ham ham ham! [A se citi: Ce-ai, nu ti-e bine?! Stangul intotdeauna il mananc eu!]
Ana: Printi frumosi, nu mai latrati! [A se citi: Pocitanilor, nu ma mancati!!!!!!!!!!!!!!!!]
Caine 3: Ham ham ham ham! [A se citi: Are careva mustar?]
Caine 4: Ham ham ham ham ham! [A se citi: Eu zic sa tragem o fuga pana la KFC sa luam un sos de usturoi!]

Printr-o uluitoare minune, la un moment dat cainii s-au oprit din mers si am scapat ca un Highlander ce ma aflu. Nu am avut insa timp sa-mi vin in fire: in fata se vedea o noua haita. De intors inapoi nu era cale. Am hotarat sa o sun pe mama. In primul rand, ca sa stie, in caz ca nu mai apar, ca am ajuns in burdihanul unor patrupede. In al doilea rand, ca sa vada domnii caini ca eu sunt foarte ocupata vorbind la telefon si, pur si simplu, nu am timp sa fiu mancata.

Si tovarasii din noua haita pareau foarte interesati de carnea mea frageda. Ma bagau in sperieti latraturile lor si mai aveam putin si le cadeam in genunchi, implorandu-le mila.

Totusi, am scapat. Nici nu imi amintes cum. Pur si simplu, m-au crutat. Am o misiune extrem de importanta pe Pamant, nu incape indoiala!


Din pacate pentru mine, aceasta postare va fi, candva, continuata, caci fiecare sfert de ora din viata mea e o noua aventura… Pana atunci, va invit sa ascultati noul imn oficial al acestui biog (Lenka, Trouble is a friend, clip din care am furat cu nerusinare prima fotografie din aceata postare).

Advertisements

Comments on: "I, the Highlander" (5)

  1. greierele de martie said:

    pogo e tare, merge la crize de masochism :D. cred totusi ca nu m-as putea baga dat fiind ca abia ma tin pe propriile picioare :))))

    in ceea ce priveste cainii, si pe mine m-au fugarit destui, insa nu-i privesc cu ura 🙂

  2. […] Singura explicatie pe care o am este aceea ca sunt, asa cum banuiam eu de mai de mult, un adevarat highlander. O sa ziceti acum “Pai bine cucoana, dar daca ai scapat nemancata si nedigerata, de ce-o mai […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: