Mă tem de câini şi când dau din coadă

Mercur retrograd

In viata oricarui greiere (si probabil si in cea a furncilor, but I wouldn’t know), exista zile in care totul, ABSOLUT totul, merge de-a-ndoaselea. C-o fi vorba de planete asezate aiurea, de ghinion sau pur si simplu de stangacia amaratului care trage ponoasele, nu-mi dau seama. Cert este ca saptamana trecuta m-am trezit ca I’m having one of those days. Ma mir ca am supravietuit.

Partea I, in care se arata cum Ana era cat pe-aci sa aiba o statuie ecvestra, dar n-a fost sa fie

Cum se zice, ziua nasoala se cunoaste de dimineata. M-am trezit atipic de devreme ca sa calc camasa de scoala a fratelui meu. Acum, inainte sa protestati in piata publica pentru drepturile femeii si sa militati pentru emanciparea anelor, e nevoie de ceva lamuriri. Dupa cum nu m-am ferit niciodata sa afirm, sunt cel mai lenes organism viu din Univers. Sunt mai lenesa decat euglena verde. Mai lenesa decat greierii. Mai lenesa chiar decat mamiferul numit chiar lenes. In aceste conditii, acasa am, in principiu, o singura sarcina. Una singura. Odata pe saptamana, ii calc camasa de scoala fratelui meu elev. [Si nici nu o fac prea bine. Ma pricep la calcat cam la fel de bine cu ma pricep la rezolvat ecuatii. Adica putin spre deloc.]

Asadar, in respectiva zi fatidica, m-am trezit devreme ca sa calc camasa lui frati-miu. Asta pentru ca imi fusese prea lene sa o fac cu o seara in urma. Si cum calcam eu asa, la ora 06.45, mi-am dat seama ca sunt cea mai buna sora din univers. Ca nimeni pe lumea asta nu si-ar mai fi jertfit somnul pentru camasa lui frati-su. Ca as merita pusa in cartile de citire, ca mamele care lucreaza in uzine. Ca as merita articol pe Wikipedia. Ajunsesem sa ma gandesc la statuia ecvestra care mi se cuvnea, cand am inceput sa simt un miros de ars care nu prevestea nimic bun. Si nici nu avea ce sa prevesteasca bun: sub ochii mei mariti de groaza, zacea neputincioasa si arsa singura camasa de scoala a fratelui meu.

In minutele ce au urmat, mitul surorii desavrasite a fost distrus. In cateva zeci de secunde, piedestalul unde singura ma asezasem a fost naruit. Trebuie acum sa cumpar o camasa alba, pe gustul dirigintei clasei a XII-a B dintr-un liceu bucurestean.

Partea a II-a, in care se arata asemanarile dintre cainii fara stapan si presedintii de bloc

Ca sa imi dreg boacana in fata familiei, am hotarat sa faca ceva in beneficiul fratelui ramas fara camasa. Si anume sa ma duc la libraria Politehnici, aflata, desigur, in campusul Politehnicii si sa ii cumpar o culegere de fizica [nu ca asta i-ar fi produs lui o mare bucurie, sa nu intelegeti gresit, dar omul trebuie sa intre anul asta la facultate].

Pentru fercitii care nu stiu, trebuie spus ca sus-mentionatul campus al Politehnicii este un fel de hibrid intre desertul Gobi, labirintul din Creta si Infernul lui Dante. E urias, pustiu, intortochiat si, daca pe lume ar exista dreptate, ar trebui sa aiba la intrare cuvintele “Voi ce intrati, lasati orice speranta!”.

Eu nu mai aveam ce speranta sa las pentru ca eram deja resemnata: stiam ca o sa ma ratacesc strasnic si ca o sa fiu devorata de caini. Auzisem eu din diverse surse ca respectivul campus este locul cu cei mai multi caini dornici de sange uman din lumea civilizata.

De fapt, mi se parea deja atat de firesc sa fiu devorata de un specimen canin, dat fiind locul in care ma aflam, incat nici macar nu-mi mai imaginam Cainele Ucigas ca pe o bestie insetata de sange, ci, mai degraba, ca pe un mamifer respectabil care doar mananca ce i se cuuvine si care, in mintea mea, incepea tot mai mult sa semene cu un presedinte de bloc. Imi inchipuiam chiar, foarte clar, discursul pe care aveam sa il aud inainte sa ma despart de aceasta lume:

– Imi pare rau, domnisoara, dar ati patruns fara autorizatie pe taramul guvernat de Asociatia Cainilor Politehnicii. Regret sa va anunt ca, in acest caz, cadeti sub incidenta H.G. nr. 47/ 1998, care prevede ca orice biped care nu are autorizatie de trecere prin Parcul Politehnicii va fi consumat de primul caine intalnit in cale. Asadar, este dreptul si obligatia mea sa va introduc in sistemul meu digetsiv. Dati-mi si mie o carte de identitate, sa completez procesul verbal. Asaaa, multumesc… Suferiti de vreo boala cronica? Vreo infectie? Aveti carne necurata, sunteti din familie de hinghieri? Nu? Perfect! Semnati aici, va rog. Asaaaa… Gata, asta a fost tot. Va multumesc si va doresc o tarana cat mai usoara.

Ei bine, trebuie sa zic ca, in mod aproape inexplicabil, nu am vazut nici picior de caine. Singura explicatie pe care o am este aceea ca sunt, asa cum banuiam eu de mai de mult, un adevarat highlander. O sa ziceti acum “Pai bine cucoana, dar daca ai scapat nemancata si nedigerata, de ce-o mai dai una si buna ca l-ai avut pe mercur retrograd?”. Eheee, numai eu stiu cum m-am invartit nauca prin acel Gobi al politehnistilor, fara sa gasesc nenorocita de librarie. Numai eu stiu groaza ce imi cuprindea sufletul la gandul intalnirii cu un caine care avea sa-si faca datoria mancandu-ma. Numai eu stiu disperarea ce m-a cuprins cand, dupa zeci de minunte de cautari bezmetice, am gasit usa librariei inchisa si programul incheiat. Asa ca, fratilor, nu ma judecati!

Partea a III-a, in care se arata cum simte domnisoara Ana zapada

Ne vom intoarce acum putin in timp. Inainte sa ma avant in infernul Politehnicii, am trecut pe la secretariatul facultatii mele sa imi ridic legitimatia de doctorand (Ana Whatever. Nerdy since 1987.). Si, pentru ca eu chiar imi doresc o statuie ecvestra, m-am oferit sa iau si legitimatiile a doua colege.

Buuuun. Inarmata cu aceste dovezi ale unui inalt statut intelectual, am pornit in cautarea culegerii de fizica. Si cum mergeam eu asa prin campus, terorizata de gandul aparitiei cainilor, am vazut pogorandu-se din vazduh niste bizare entitati albe. “Mai sa fie”, imi zic, “ce ti-e si cu incalzirea asta globala. Ia uite cum, in plina luna a lui Gerar, circula prin aer chestiile alea albe care circula prin aer primavara.” Mi-au trebuit vreo doua minute sa ma prind ca entitatile albe nu aveau nimic de-a face cu primavara, ci erau niste incantatori fulgi de zapada.

Acum, fiind eu asa preocupata de propria supravietuire, n-am prea dat importanta ninsorii. Mi-a trecut doar prin cap ca poate Politehnica e nu doar un hibrid intre desertul Gobi, labirintul din Creta si infernul lui Dante, dar si un loc iesit din spatiu si timp, guvernat de propriile legi, in care poate sa ninga cand in restul orasului e relativ cald.

Fast forword. Ana scapa de caini, gaseste libraria inchisa si o porneste agale spre casa. La un moment dat, isi deschide geanta. Si atunci…. Teroooooaaaaaare! Ana vede ca cele trei legitimatii de doctorand erau ninse si pricopsitte cu niste uriase pete albastre. Pe langa faptul ca imi imaginam cum colegele mele vor face piftie din mine, gandul lipsei mele de responsabilitate ma chinuia amarnic.

Intre timp, legitimatiile s-au uscat. Colegele m-au gratiat. Carnea mea nu a fost transformata in piftie. Totusi, amintirile acelei groaznice zile vor ramane pe veci incrustate in inima mea.

Advertisements

Comments on: "Mercur retrograd" (4)

  1. Ana, te pricepi de minune sa faci “haz de necaz”. Ai cateva pasaje (trimiteri, aluzii) care mi-au placut foarte mult! Sa-ti faci timp sa scrii! 🙂

  2. Nu trebuie sa schimbi camasa. Pune-i un Superman badge. Problem solved 🙂

  3. ah ana, nu te cunosc dar simt ca esti un dezastruuuuuuu :)))

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: